Mulți oameni cunosc senzația că, odinioară, un weekend chiar însemna ceva. Nu era nevoie de nimic special: puțin mai mult somn, o dimineață mai lentă, mai puțină grabă, iar până luni omul reușea, într-un fel sau altul, să se adune. Nu neapărat devenea odihnit pe deplin, dar parcă totuși se reașeza.
Astăzi însă mulți trăiesc exact contrariul. Vine weekendul și nu apare acea ușurare interioară pe care au așteptat-o toată săptămâna. Sâmbătă poate dorm puțin mai mult, duminică încearcă să se odihnească, și totuși simt că, în realitate, nu s-au refăcut. Duminică seara nu simt liniște, ci aceeași oboseală surdă, aceeași tensiune interioară, doar că acum amestecată și cu o oarecare vinovăție, pentru că, teoretic, au avut două zile care ar fi trebuit să-i ajute.
În astfel de momente, mulți încep imediat să caute vina în ei înșiși. Cred că, probabil, nu folosesc bine weekendul. Că ar trebui să se odihnească mai eficient, să doarmă mai mult, să se culce mai devreme, să stea mai puțin pe telefon, să se relaxeze mai bine. Toate acestea pot avea un sâmbure de adevăr, dar, de cele mai multe ori, lucrurile nu sunt atât de simple. Weekendul nu încetează să ajute pentru că ar fi prea scurt sau pentru că omul nu știe să și-l organizeze, ci pentru că organismul, adesea, nu mai duce lipsă doar de o mică pauză, ci de o reașezare mai profundă.
Omul de azi, de multe ori, nu este doar obosit, ci trăiește într-o stare permanentă de alertă. Iar acestea două nu sunt același lucru. După o oboseală simplă, o zi mai liniștită poate într-adevăr să ajute mult. Suprasolicitarea de durată este însă altceva. Acolo nu se consumă doar energia, ci se obosește și capacitatea interioară de a intra în liniște. Omul petrece toată săptămâna atent, adaptându-se, făcând față, luând decizii, ducând probleme, înghițind lucruri, trecând dintr-un rol în altul, și, între toate acestea, rareori există un moment în care să poată lăsa ceva cu adevărat jos. Nu doar munca îl consumă, ci și tot ce există în jurul și în spatele muncii: disponibilitatea continuă, gândurile care rulează în fundal, conversațiile rămase nerezolvate, tensiunile neprelucrate, prea mulți stimuli și prea puțină liniște reală.
Tocmai de aceea, weekendul nu mai aduce întotdeauna, în mod automat, ceea ce odinioară poate aducea. Dacă cineva funcționează de mult timp sub presiune, nu este deloc sigur că va ieși din acea stare doar pentru că, timp de două zile, nu merge la birou. Mai mult, uneori tocmai în weekend devine evident cât de adâncă este epuizarea. În timpul săptămânii, omul este purtat de ritm, de obligații, de viteză. În weekend însă, când totul se mai liniștește, iese la suprafață ceea ce până atunci fusese acoperit de mersul înainte: neliniștea, iritabilitatea, amorțeala aceea interioară, senzația că nu ai cu adevărat chef sau putere de nimic, dar nici odihna nu îți priește.
Mulți trăiesc exact asta, doar că nu o numesc astfel. Observă că sâmbătă dimineața încă nu se pot încetini. Sau că duminică după-amiază începe deja să îi strângă în interior gândul la luni. Sau că întregul weekend trece ca într-o plutire, dintr-un lucru în altul, iar la final au impresia că nici măcar nu au fost cu adevărat prezenți în el. Alții trăiesc contrariul: sunt atât de epuizați, încât dorm sau se amorțesc aproape tot weekendul, iar după aceea se simt și mai rău pentru că au mai trecut încă două zile fără să îi fi refăcut în mod real.
Aici merită făcută o diferență între câteva stări. Există oboseala simplă, când săptămâna a fost grea, dar un somn mai bun, o zi mai liniștită, puțin aer, încă ajută vizibil. Există suprasolicitarea, când timpul liber, în sine, nu mai aduce ușurare, pentru că organismul funcționează de prea mult timp în încordare. Și există punctul în care oboseala devine de durată, somnul nu mai odihnește, weekendul nu mai reface, iritabilitatea crește, iar omul aproape că nu-și mai amintește cum se simte să îi fie cu adevărat mai ușor. Pe aceasta din urmă nu merită să o iei cu ușurință.
Corpul, de regulă, semnalează și el, doar că mulți s-au obișnuit cu aceste semnale. Gât încordat, umeri tari, spate mereu ținut, respirație mai superficială, somn agitat, oboseală dimineața, tulburări digestive, iritabilitate crescută, acea senzație ciudată că, deși în afară nu există niciun pericol, în interior nimic nu se liniștește. Nu sunt întotdeauna simptome dramatice, dar, împreună, spun deja multe despre starea în care se află organismul.
Există o întrebare simplă pe care merită să ți-o pui în astfel de momente: după weekend s-a ușurat ceva în mine sau doar a trecut timpul? Aceste două lucruri nu sunt același lucru. Pentru că se poate să fi avut două zile libere și, totuși, să nu fii devenit mai liniștit, mai moale, mai aerisit, mai prezent. Dacă răspunsul este, în mod repetat, că weekendul doar a trecut, dar în interior nu s-a produs nicio reașezare reală, acesta este deja un semn important.
Poate că ajută și această scurtă verificare de sine. Merită să fii mai atent la tine dacă observi că, nici după weekend, nu te simți mai ușurat, duminică seara devii deja tensionat, în timpul odihnei apare vinovăția, corpul tău ține permanent undeva, iar timpul liber îți pare mai degrabă gol sau neliniștitor decât liniștitor. Toate acestea laolaltă nu mai indică doar o dispoziție proastă, ci faptul că organismul probabil nu a mai avut de mult parte de odihnă adevărată.
Este important de spus și că, în spatele oboselii persistente și al weekendurilor care nu mai refac, nu se află întotdeauna doar cauze de stil de viață sau de suprasolicitare nervoasă. Pot exista și factori hormonali, metabolici, probleme legate de calitatea somnului, carențe sau alte cauze fizice. De aceea, dacă cineva observă de mai mult timp că epuizarea nu se ameliorează, că somnul nu îl odihnește sau că starea generală i se înrăutățește, nu este bine să ignore asta și, dacă este nevoie, merită să caute și o evaluare medicală. Asta nu înseamnă că suprasolicitarea nu este reală, ci doar că, uneori, pentru o înțelegere corectă, este nevoie de mai multe perspective împreună.
În abordarea Seishin, tocmai de aceea nu privesc omul întrebându-mă de ce nu rezistă mai bine sau de ce nu știe să își folosească weekendul mai eficient. Mă uit mai degrabă la ce poartă corpul lui de prea mult timp, în tăcere. Ce tensiune ține. Cât de obișnuit a devenit cu starea de alertă interioară. Cât de străină i-a devenit starea în care nu mai trebuie să se țină.
Pentru mulți, prima ușurare reală nu începe atunci când își gestionează mai bine zilele libere, ci atunci când corpul primește, în sfârșit, o situație în care poate lăsa totul mai jos, în siguranță. Unde nu trebuie să corespundă, să performeze, să fie atent, să fie adunat. Aici poate ajuta masajul Seishin. Nu ca soluție rapidă sau ca remediu miraculos, ci ca sprijin real pentru corp. Pentru ca tensiunea să se poată dizolva, respirația să se adâncească, iar organismul să poată ieși treptat din acea stare permanentă de încordare în care atât de mulți oameni trăiesc aproape fără să-și mai dea seama.
Din experiența mea, în astfel de momente, schimbarea cea mai importantă nu este, de multe ori, spectaculoasă. Nu se întâmplă ca omul să fie, dintr-odată, „gata”, iar totul să fie rezolvat. Se întâmplă mai degrabă ceva mai mic, dar foarte real: simte din nou, pentru prima dată după mult timp, cum este atunci când nu mai trebuie să se țină atât de tare. Când poate respira mai adânc. Când în el se face puțin mai liniște. Din asemenea experiențe mici, dar autentice, începe corpul să învețe din nou.
De aceea, regularitatea contează aici mai mult decât cred mulți. Dacă cineva funcționează de luni sau ani întregi în suprasolicitare, rareori o singură ședință bună sau un singur weekend bun îl scot cu adevărat din acea stare. Așa cum tensiunea nu s-a construit într-o zi, nici eliberarea nu se întâmplă, de obicei, dintr-odată. Organismul învață, prin experiențe repetate, că nu trebuie să fie mereu în alertă. Liniștea nu revine printr-o singură decizie, ci treptat, atunci când omul se întâlnește iar și iar cu ea.
Sunt oameni pe care propria epuizare îi apropie mai întâi de Seishin. Își doresc, pur și simplu, să le fie mai ușor în propriul corp, să doarmă mai bine, să fie mai puțin tensionați, să trăiască mai puțin sub presiune interioară permanentă. La alții, în timp, apare o întrebare și mai adâncă. Nu vor doar să se simtă mai bine, ci și să înțeleagă cum păstrează corpul tensiunea, de ce sunt atât de importante atingerea, prezența și atenția și cum poate această calitate nu doar să fie primită, ci și învățată și transmisă mai departe. De aici se deschide drumul învățării.
Așadar, dacă simți că weekendul nu te mai ajută așa cum te ajuta odinioară, nu trebuie să tragi imediat concluzia că este ceva în neregulă cu tine. Mult mai probabil este că organismul tău nu mai duce lipsă doar de o mică pauză, ci de o reașezare mai profundă. Și asta nu se poate rezolva întotdeauna doar cu mai mult timp liber. Uneori este nevoie de grijă reală pentru corp și suflet. De o atenție care nu mai pune peste tine încă o așteptare, ci te ajută să revii către o stare mai liniștită și mai omenească.
În asta poate fi masajul Seishin un sprijin real. Iar dacă această perspectivă te atinge și mai profund, atunci merită să te apropii de ea și din direcția învățării.
Bágyok Károly
Seishin Grand Master
