Există relații care nu distrug printr-o singură explozie mare, ci încet, aproape pe nesimțite. Din afară, mult timp, pot părea chiar complet obișnuite. Nu există neapărat un scandal vizibil și nici întotdeauna un moment clar în care omul să poată spune: aici a început totul. Mai degrabă observă, treptat, că se justifică din ce în ce mai mult, că se îndoiește din ce în ce mai des de sine și că se simte tot mai rar liber, liniștit sau autentic lângă celălalt.
Mulți oameni numesc prea târziu asemenea relații pe nume. Nu pentru că ar fi slabi, naivi sau orbi, ci pentru că dinamica distructivă rareori începe într-un mod ușor de recunoscut. De multe ori, se întâmplă exact invers. La început poate exista atenție, intensitate, senzația de a fi special, un fel de apropiere pe care omul o căuta de multă vreme. Tocmai de aceea devine atât de greu, mai târziu, să admită că ceea ce odinioară părea atrăgător s-a transformat, în timp, în ceva sufocant, nesigur și epuizant.
Nu eticheta este esențială, ci ceea ce se întâmplă cu tine
De aceea, este important să spunem clar de la început un lucru: nu orice persoană dificilă este narcisică și nu în spatele oricărui comportament egoist, controlator sau manipulator se află o tulburare de personalitate. Ceea ce, însă, poate fi recunoscut foarte clar este modelul relațional distructiv. Acea dinamică în care, într-un fel sau altul, totul ajunge să graviteze în jurul celuilalt, iar tu, între timp, devii tot mai mic.
Nu neapărat dintr-odată. Mai degrabă lent. La început doar te adaptezi mai mult. Apoi taci mai mult. Mai târziu te surprinzi evitând anumite lucruri, încercând dinainte să previi anumite reacții și, aproape fără să-ți dai seama, îți pierzi treptat propriul simț interior al direcției.
Una dintre cele mai grele părți ale unor astfel de relații este că, din afară, adesea este foarte dificil să explici ce anume nu este în regulă. Mai degrabă există tipare repetitive. Situații în care celălalt întoarce lucrurile în așa fel încât, la final, tu ajungi să te simți prea sensibil, prea complicat, prea mult. Conversații după care nu vezi mai limpede, ci te simți și mai confuz. Perioade în care primești, în același timp, apropiere și nesiguranță, atenție și devalorizare, promisiuni și retragere.
De ce este atât de greu să ieși?
Din afară, mulți văd doar atât: de ce nu pleci, de ce mai rămâi, cum poți suporta așa ceva atât de mult timp? Din interior, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, de cele mai multe ori, oamenii nu se îndrăgostesc de o relație evident rea, ci de ceva care, la început, le oferă mult, iar abia mai târziu începe să doară. Și chiar și atunci când deja doare, nu există doar răul. Există și speranță. Există perioade mai bune. Există momente în care celălalt devine din nou blând, atent, aparent apropiat. Iar aceste momente pot fi suficient de puternice încât omul să creadă, din nou și din nou, că poate acum va fi altfel.
Mulți rămân și pentru că, între timp, își pierd o parte din propriul simț al realității. Nu mai au aceeași încredere în ceea ce simt. Nu mai pot aprecia atât de limpede ce s-a întâmplat cu adevărat într-o anumită situație. Nu mai sunt siguri dacă au sau nu dreptul la ceea ce simt. Această nesiguranță interioară este una dintre cele mai dureroase părți ale întregii experiențe.
Cum poți începe să te miști spre ieșire?
Primul pas nu este întotdeauna să te desparți imediat, să închizi totul dintr-odată sau să ai răspuns la toate întrebările. De multe ori, primul pas este mai tăcut decât atât, dar la fel de important: să începi să numești clar ceea ce trăiești. Să iei în serios faptul că nu degeaba simți tensiune constantă, frică sau neliniște în acea relație. Să observi că problema nu sunt doar câteva zile proaste, ci o dinamică repetitivă.
Un pas important este și acela de a nu începe prin a încerca să-l convingi pe celălalt. Cineva care încă speră crede adesea că, dacă va spune mai frumos, mai clar, mai precis, celălalt va înțelege în sfârșit ce efect are asupra lui. Într-o dinamică distructivă, însă, de foarte multe ori nu aici apare schimbarea. Mai întâi trebuie să te reconectezi tu însuți cu propria percepție.
Contează enorm și dacă există cineva din afară care poate vedea mai limpede ceea ce trăiești. Un prieten, un membru al familiei, un profesionist, oricine nu face parte din jocul acestei dinamici. Una dintre marile puteri ale unei relații distructive este izolarea: faptul că, după un timp, ajungi să te vezi aproape exclusiv prin oglinda celuilalt.
Și granițele țin de acest proces, dar și aici este bine să rămânem lucizi. Nu toată lumea este capabilă să traseze imediat limite mari și spectaculoase. Uneori, prima limită este pur și simplu să nu mai explici prea mult. Să nu mai răspunzi imediat. Să îți notezi pentru tine ce s-a întâmplat, ca mai târziu să nu mai poată fi rescris complet în tine. Să începi din nou să asculți ce îți spune corpul atunci când ești în preajma acelui om.
Și corpul rămâne prins în această poveste
Aici ajungem la punctul în care perspectiva Seishin poate deveni deosebit de importantă. Pentru că relațiile distructive nu tulbură doar gândirea, ci obligă și corpul să trăiască într-o stare de alertă permanentă. Gâtul se înțepenește. Umerii se ridică. Stomacul se strânge. Pieptul se închide. Somnul devine agitat. Omul rămâne tensionat chiar și atunci când, pe hârtie, nu se întâmplă nimic rău.
În Seishin, de aceea, nu mă uit doar la ce gândești despre ceea ce ți se întâmplă, ci și la ceea ce corpul tău poartă deja din această relație. Pentru că ieșirea nu ține doar de o decizie. Ține și de o reașezare. De o reconectare cu tine însuți. De a învăța din nou cum este să nu trebuiască să fii permanent atent, defensiv, justificativ și adaptat.
Dacă te-ai regăsit în aceste rânduri, nu trage concluzia că și asta ai făcut-o greșit. Poate că, dimpotrivă, a venit timpul să te iei pe tine însuți în serios. Să îți iei în serios confuzia, tensiunea, strângerea din tine și îndoielile. Pentru că ele nu arată întotdeauna slăbiciune. Uneori arată tocmai că încerci de prea mult timp să supraviețuiești în ceva care, între timp, te macină încet.
Și din asta se poate ieși. Nu întotdeauna repede. Nu întotdeauna simplu. Nu întotdeauna printr-o singură decizie. Dar primul pas este, de multe ori, deja acesta: să nu mai crezi automat explicația celuilalt, ci să începi să te întorci spre propria ta realitate.
Bágyok Károly
Seishin Grand Master
